Nu te mai afli la început de drum, nu mai eşti un neophit...Ai ajuns departe, însă nu suficient de departe pentru a alunga urmele de zaţ de pe buzele ce mişel se zbat...
Te opreşti şi priveşti în jur... Cerul, ceaţa, tristele înaripate, iarba umedă, umbra pe care a ta fiinţă plăcut o face pământului...
De ce îţi tremură mâinile?
De ce închizi ochii?
De ce oftezi?
De ce...te doare...?
Octombrie, ştii doar, e luna LOR...A tăceriLOR, a dureriLOR, a amăgiriLOR, a amintiriLOR, a regreteLOR, a boliLOR, a zbucimăriLOR...luna lor...
Ai pierdut vreodată pe cineVA...?
Doar ai credinţă şi-i vei revedea undeVA, cândVA, cumVA, pentru câtVA timp, pentru câteVA clipe de etern...
...Şi frunzele continuă să alunece...şi un stupid, insipid zâmbet încă te bântuie...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu