În lumea asta tot mai crudă, tot mai scufundată în necredinţă, în zilele astea tot mai alterate în care ne lăsăm purtaţi cu paşi tot mai apăsaţi, cu chipuri tot mai zâmbitoare, cel mai sacru antidot de sânge este plânsul.
Lacrimi. Lacrimi de tăcere, lacrimi de ceară, lacrimi de iubire, lacrimi dulci de mamă.
Lacrimi de înşelăciune, lacrimi de cristal, lacrimi de durere, lacrimi de amar.
Din ochi de marionetă, din ochi tot mai pustii şi azi se mai scurg lacrimi pe oase tot mai vii.
Şi azi ne întâlnim: neoameni cu neoameni zâmbind măiestru precum clovnii de la cinema.
Noi încă ne-ntrebăm de boală, de numărul crucilor de lângă gard, lăudându-ne dantura spartă şi paşii afumaţi cu zaţ de amar ars.
Cocorii plâng şi cerul plânge, iar noi privim cu ochii uimiţi spre Soare, la zilnica-nălţare a lui Icar.
Mor zilnic actorii pe scenă jucând "repetabila comedie a durerii", plătiţi regeşte de Conducerea ce vrea să-şi amuze poporul.
Plâng "ochii albaştrii ai lui Dumnezeu", potop de iubire peste lutul inert al inimilor ce nu ştiu a bate.
Părinţi, bunici, voi fraţi, surori...zâmbete amare împietrite pe reflexia măştii tragediei.
În lumea asta tot mai scăldată-n sânge, cel mai cumplit este să nu poţi plânge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu