Fluierul trenului îmi sună acum ca un vechi glas amical...şi toţi aceşti oameni...toţi aceşti indivizi care grăbiţi aşteaptă trecerea trenului lovesc nebuneşte în sufletul meu...dar nu-l dărâmă. Eu simt că aş putea sta aici ceasuri, ani, vieţi întregi privind palidul amor şi greutatea plumburie a trenului ce scânteie pe şine fără a le ucide...
Dar trenul se depărtează lăsând loc durerii amare...
Înălţându-mi spre Cer privirea mă cufund în azuriul Astrului de Dimineaţă ce încă îşi face simţită prezenţa prin săgeţi otrăvite de neclipele ce s-au stins...
Nu pot respira şi simt că pot ghici mlădierea umbrelor pe chipul tău din dansul dulce al norilor pe Cer.
Mă-ntunec...
În gara tăcută acum, şinele tâmplelor tale aşteaptă înfrigurate venirea trenului ce-mi poartă sufletul...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu