Un', doi, trei...
Haide, vorbeşte-mi, lasă-mi pleoapele să cocheteze cu cele mai tăinuite stele de pe cerul tău.
Hai, te invit la o ploaie de tăceri, de priviri, de acorduri dezacordate - vreau să ne topim în ploaia asta, fără umbrele, vreau aburi de speranţă să emani...
Ştii doar, uneori speranţa e sinucidere curată.
Lasă-ţi sufletul în ale mele palme, nu-ţi fă griji, de-i trist, de-i prea pustiu, am să-l "repar". Nu te teme, ştiu exact unde să lovesc şi reflexul nu va întârzia să apară.
Spintecă-mi inima cu flexul şi îţi va curge cafea din ochii tăi tomnateci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu